O buna parte dintre inteleptii fiecarei epoci sunt “oameni ai timpurilor lor”. Asa ar fi, de exemplu, Aristotel sau Titu Maiorescu. Incercati sa aplicati principiile politice ale Stagiritului la Anglia individualista a secolului XX sau “conditiunea ideala a poeziei” la neomodernism. Pur si simplu nu mai are niciun sens. Dar pentru vremea lor, tot ceea ce au spus este, daca stai sa il analizezi in context, cat se poate de pertinent.
Mai sunt altii care ar fi trebuit, poate, sa se nasca cu cateva zeci sau sute de ani mai tarziu pentru a fi, cu adevarat, intelesi si apreciati. Galileo Galilei, Martin Luther King, Charles Baudelaire… Iconoclasti, neintelesi, huliti, uitati imediat si apoi redescoperiti de generatiile viitoare care se bucura sa le ofere admiratia pe care contemporaneitatea le-a refuzat-o.
Si ar mai fi o categorie- privilegiata- cea a “oamenilor valorilor perene”. Pe Shakespeare poti sa il citesti oricand- are tot atat sens si acum cat avea acum doua sute de ani si catva avea peste inca trei sute. Nu trebuie neaparat sa stii cum se gandea la sfarsitul secolului al XVIII-lea ca sa intelegi propozitia :”Actioneaza in asa fel incat sa folosesti umanitatea, atat in persoana ta cat si a oricui altcuiva, intotdeauna ca scop si niciodata ca mijloc (Immanuel Kant)”.
Cultura are nevoie, in egala masura, si de observatori lucizi, si de iconoclasti si de valori eterne; altfel poate ca nici nu ar fi de gandit…